Scrie si tu o scrisoare catre tine, copilul

Buna ziua!

Noi, Asociatia Parinti pentru Copii, credem ca un text scris de dumneavostra sub titlul ” Scrisoare catre mine, copilul „, ar putea imbunatati viata multor copii din Romania. Regasirea emotiei copilariei retraita de fiecare dintre noi prin lectura textelor scrise de dumneavostra alaturi de alte personalitati din Romania la care am apelat, ar putea fi cheia unei noi abordari, atat la nivel personal, cat si institutional, a problemelor reale cu care copiii din societatea moderna se confrunta.

Ceea ce va rugam este sa acceptati provocarea si sa ne trimiteti pe adresa de e-mail :  scrisoricatreminecopilul@gmail.com un text semnat de dumneavostra cu tema ” Scrisoare catre mine, copilul ”

Textul dumneavastra, alaturi de alte texte scrise de nume respectabile din Romania, precum si  de voluntari mai putin cunoscuti, dar la fel de dornici sa participe la cauza noastra, va fi publicat in revistele de nisa cu care vom colabora, pe blogurile colaboratorilor nostri care trateaza teme similare, iar, la final, vor face obiectul unui volum ce va fi publicat,  pe baza unei colaborari cu una din editurile de profil, sub titlul  ” Scrisori catre mine, copilul ” .

Va multumim pentru amabilitatea cu care ne acordati atentie , asteptam in timp util textul dumneavostra cu tema ” Scrisoare catre mine, copilul ” pe adresa de e-mail :scrisoricatreminecopilul@gmail.com

Cu stima, Asociatia Parinti Pentru Copii

https://scrisoricatreminecopilul.wordpress.com

La acestscrie la masina proiect pot participa atat persoanele invitate, cat si alte persoane care vor sa ni se alature fara o invitatie speciala in acest sens, dar care cred ca au puterea de a accepta provocarea de a scrie sincer catre cel care a fost odata, copilul.

Pe masura ce vom primi textele dumneavoastra pe adresa de e-mail:scrisoricatreminecopilul@gmail.com, odata cu publicarea in revistele si blogurile de specialitate vom adauga  pe acest blog o parte din textele ce vor sta la baza volumului:” Scrisori catre mine, copilul „

Scrisoare pentru copilul meu nenascut

 

Autor: Teodor Burnar – Cu ce sa incep? O sa traiesti in Romania. Asta e cel mai frumos handicap cu care te-ai putea naste vreodata. Nu intreba de ce. O sa-ti dai seama in timp. Si nu, n-o sa te nasti in locul nepotrivit, oricat de des ai sa auzi melodia asta. Probabil, inca din leagan. Daca iti place sa repari lucruri – si copiilor le place treaba asta, problema e ca cei mai multi isi pierd pasiunea cand cresc – Romania iti va oferi posibilitati nelimitate sa o faci.

Prima lectie e sa nu te grabesti. Nu ma intelege gresit. Grabeste-te, pentru ca timpul nostru e scris cu litere evanescente, undeva intr-o carte pe care nu ne e dat s-o citim. Ne place sa credem ca suntem stapani pe multe lucruri. Nu suntem pe aproape nici unul. Timpul ni se da cu imprumut. Talantii – daca o sa citesti Biblia o sa intelegi mai bine – ni se dau ca sa-i returnam multiplicati. Grabeste-te sa faci bine, atunci cand vei avea ocazia. Grabeste-te sa inveti. Grabeste-te sa iubesti – pentru ca adevarata masura a iubirii este sa iubesti fara masura. Dar nu te grabi sa te compari cu altii. Sa ravnesti la ceea ce ii vei vedea ca au, si sa crezi ca penuria ta te face mai putin om. Pentru ca oriunde vei fi in viata, orice vei face – vei fi in fata unora si in spatele altora. Apreciaza ceea ce ai. Si nu compara niciodata inceputul tau – cu mijlocul altcuiva.

A doua lectie e ca lucrurile rele incep de regula placut, asa cum de multe ori lucrurile bune o sa inceapa printr-o neplacere. O sa fii om, si o sa fii, nu de putine ori, tentat sa alegi varianta fara lacrimi, intocmai ca samponul cu care o sa fii spalat in primele tale luni de existenta. Uneori, viata, societatea, o sa te impinga de la spate sa optezi pentru facilitate. Pentru compromis. Pentru scurtatura. Poate ca riscurile o sa para mici. Poate o sa ai impresia ca nu te vede nimeni, si ca e in regula. Poate o sa ajungi sa crezi ca placerea e scopul. De fapt, placerea e rasplata de la capatul greutatilor pe care ti le asumi si le birui cu bucurie. O sa gresesti, si o sa inveti. Ca placerea isi are pretul ei, si ca suferinta isi are valoarea ei.

A treia lectie e sa nu-ti cauti dreptatea la oameni. Pentru ca dreptatea omeneasca mai da rateuri. Niciodata nu mi-au placut curtile de justitie, cu atmosfera lor incarcata. Dupa mine, justitia ar trebui sa se faca cu zambetul pe buze. Justitia ar trebui sa provoace bucurie, nu spaima, nici angoasa, nici satisfactie vindicativa – reprob obsesia mass media pentru condamnari, cand de fapt stirea e ca s-a facut dreptate. La fel de adevarat e ca Dumnezeu mai lucreaza si prin oameni, cum si diavolul lucreaza prin oameni. Sa n-ai nici o indoiala ca mai exista avocati buni si judecatori drepti. Dar ideal e sa-ti cauti dreptatea mai presus de ei. Dumnezeu e instanta suprema la care poti face oricand apel, fara sa stai la coada. La El, nimic nu se pierde, nimic nu se uita. Sentintele Lui sunt juste, vesnice, supracompensatorii.

A patra lectie e sa ai incredere in oameni. Aparent, n-ai nici un motiv. Cu atat mai putin in Romania. Insa pentru fiecare judecator arestat pentru coruptie, pentru fiecare medic bagat la inchisoare fiindca a luat spaga, pentru fiecare politician manjit si jurnalist vandut (lui), pentru fiecare femeie care si-a inselat barbatul, vor fi 99 de alte femei care i-au fost fidele, 99 de judecatori care si-au facut meseria cu onestitate, 9 medici carora nu le place ciocolata cu aroma de verzisori, si macar un jurnalist nepartinitor. Alege-ti cu atentie reperele, alege cu atentie cui ii faci loc in viata ta si pe cine primesti in sufletul tau, pentru ca pericolul sa te deziluzionezi e imens, daca lasi “in casa” pe cine nu trebuie. Oamenii de care te inconjori, stirile pe care le consumi, lasa urme pe care nu le vei banui, ajungand sa iti defineasca viata. Nu uita ca oamenii isi aleg moartea atunci cand aleg cum traiesc.

A cincea lectie e sa nu te iei in serios. In fata lui Dumnezeu, ca sa-l parafrazez pe Tutea, avocatul e var primar cu analfabetul, jurnalistul cu agramatul, politicianul cu apoliticul. Traim intr-un tsunami de pasiuni, inchipuindu-ne ca zgomotul pe care il facem se aude in Univers. In realitate, planeta se invarte la fel de bine si fara noi. Sa nu fii incrancenat, pentru ca viata asta e cel mai probabil o repetitie. Iar pe Dumnezeu il intereseaza prea putin cine a castigat ultimele alegeri, cine a mai facut un milion, cine a mai urcat in top. Pe Dumnezeu il intereseaza cum esti, nu cine esti. Dumnezeu n-o sa-ti ceara niciodata cartea de vizita.

Ultima lectie, de fapt cea de capatai, e ca nu banii sunt masura tuturor lucrurilor, ci umanitatea e masura tuturor lucrurilor. Fiecare varsta prin care vei trece o sa aiba masura ei, si lipsa ei de masura.

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca. Si, cand va fi sa alegi, sa nu uiti, sa nu uiti de inima ta.

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca / Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea / Niciodata sa nu uiti de inima ta. (Vama Veche – Epilog)

 

sursa: avocatura.com

Scrisoare cu căţei – către mine copilul

Eram mic, mic de tot, la ţară, unde altundeva… Aveam doi verişori mai mari şi puşi pe joacă toată ziua şi care mă zgândăreau şi pe mine cu orice ocazie. Eu eram mai mic, un pic mai răsfăţat şi un pic morocănos şi zgârcit. Dacă mama ne făcea cartofi prăjiţi eu mâncam jumătate, iar ei doi împărţeau cealaltă jumătate. Unuia dintre ei i-am dat într-o zi cu ciocanul în cap pentru că mă enervasem. Pur şi simplu, era să-l omor săracul.
Dar ei mă învăţau în fiecare zi să fiu mai bun, mai deschis, mai copil. Am construit împreună cu ei aşa-zisul „Atelier”. Vaaai, atelierul nostru ce minunat era. Era un depozit de arme de fapt, undeva în spatele casei. Acolo aveam arcuri, suliţe şi măciuci făcute toate din copacii de prin zăvoi pe care îi tăiam şi îi şlefuiam până ce ajungeau armă. Aveam şi nunceag aşa cum vedeam în anii 90 la televizor că poartă nenea Bruce Lee. Aşa, înarmaţi până în dinţi, mergeam la gârlă, ne ocupam posturile şi stăteam ascunşi prin zăvoaie ca să prindem vreun hoţ (auzisem noi că în comună se fură, iar nouă ne furau porumbul de fiert) sau măcar vreun iepuraş. În zadar stăteam ascunşi cu orele pe pământ prin frunzişul des şi fluieram tot felul de semnale de avertizare. Totuşi, ţin minte că o dată, am rămas toţi trei cu gura căscată: în zare vedeam de departe o căprioară. Parcă teleenciclopedia coborâse şi pe uliţele noastre olteneşti, aşa feţe mirate aveam. Am stat în stare de şoc puţin după care ne-am dat seama că e şansa noastră de a face o ispravă.
Am strigat la căţeii noştri devotaţi semnalul cunoscut: Loriiii, Ţucaaaa pe ei!!! Moment în care au ţâşnit către căprioară. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, chiar nu mai ştiu decât că a scăpat sărmana căprioară de furia micilor barbari şi a micilor căţei ce făceau pe ogarii englezeşti. Lori şi Ţuca erau căţeii noştri cu care ne născuserăm în curte şi pe care i-am călărit încă de când eram bebeluşi. Romulus, Antoniu şi Ovidiu, adică noi trei, călare pe Lori şi Ţuca, am trecut prin copilărie cu o viteză uimitoare. Ce viteză poate da timpului un căţel sau doi. Atunci când Lori s-a îmbolnăvit sau a fost otrăvit-o am adus-o în casă, lângă foc şi am oblojit-o cu toată familia cu leacuri de toate felurile: ţuică fiartă, lapte călduţ, învelită în păturici moi. Am salvat-o, şi cred că e unul din episoadele care m-a făcut să fiu un copil mai bun, mai iubitor puţin. Lori şi Ţuca erau mereu acolo. Chiar dacă era soare, chiar dacă era zăpada până la brâu sau mocirle de nămol în ploaie, dacă vreunul dintre noi, cei trei comandanţi strigam: Loriii, Ţucaaaa, PE EI!!! se sculau din orice unghere ale curţii şi alergau negreşit către grădină şi verificau orice intrus. Iepuraş mâncând la varză, pisoi la plimbare sau alt căţel picat aiurea… erau imediat alungaţi. Lori şi Ţuca au dispărut nici nu ştiu cum, chiar nu ţin minte moartea lor, dar sunt sigur că s-au dus o dată cu copilăria mea. Căţeluşele alea minunate nu m-ar fi lăsat să trăiesc o clipă de copilărie fără să îmi fie alături.
Aşa că tu, copile drag, ai grijă de toate micile vietăţi pe care le întâlneşti (mai ales de oameni) şi bucură-te de ele, pentru că în curând, mai curând decât crezi, îţi va fi dor de văcuţa de la ţară pe care o mulgea mamaie şi îţi dădea lapte călduţ din găletuşă, de căţeii tăi cei bravi, de copiii cu care vânai împreună sau de simpla ta copilărie care găsea o bucurie în fiece prostioară…
Ovidiu Stoica

Ce aţi zice de un minister al copiilor?

Când eraţi mic, aţi visat vreodată să deveniţi prim-ministru?

Victor Ponta: Nu, n-am visat să devin un prim-ministru. Am visat să devin un mare sportiv sau un mare artist şi vă doresc şi vouă să fiţi mari sportivi sau mari artişti.

Ce fel de copil eraţi?

Victor Ponta: Unul că voi aşa, care făcea multe năzbâtii, dar niciodată lucruri foarte rele. Făcea aşa, mai micuţe.

Cum va creşteţi copiii?

Victor Ponta: În primul rând îi iubesc şi ei mă iubesc pe mine. În al doilea rând mă gândesc că amândoi trebuie să îşi trăiască viaţă de copil, dar să înveţe cât mai mult din lucrurile bune ale noastre.

Ce aţi făcut concret pentru copii de când sunteţi la guvernare?

Victor Ponta: Bună întrebare!…Cred că cel mai important lucru este să facem şcoli şi grădiniţe, deşi poate copiii poate nu îl apreciază cel mai mult. Pentru că nu pot să crească copiii decât dacă au nişte profesori foarte buni.

După interviul cu cel mai important om din Guvern, reporterul emisiunii „Jurnal pentru copii” a mers în sala în care miniştrii se întâlnesc în fiecare săptămână. S-a întâlnit cuRadu Puchiu, secretar de stat la Cancelaria primului ministru, și a avut o mulțime de curiozități:

De ce este nevoie de Guvern?

Ar trebui să îţi fac o introducere mai importantă. Ştiu că ai fost la Camera Deputaţilor. Sunt în principiu în toate sistemele democratice…Există puterea legislativă, există puterea judecătorească şi există puterea administrativă. Pentru această putere administrativă este în principal Guvernul.

Ce condiţii trebuie să întruneşti pentru a ajunge ministru?

În primul rând îţi trebuie o foarte bună pregătire în acel domeniu, apoi îţi trebuie să fi demonstrat că poţi conduce oameni şi instituţii. De asemenea, primul ministru trebuie să aibă foarte mare încredere în tine ca ministru ca să te aleagă.

Ce aţi zice de un minister al copiilor?

Ar fi frumos să fie condus de un copil. S-ar putea să fie o idee foarte bună. Vino cu un proiect pe tema asta!

După ce a aflat cum funcţionează Guvernul României, Carla a intrat în câteva dintre cele mai frumoase săli ale Palatului Victoria: Sala Moldova, Holul Oglinzilor, Sala Dobrogea.

O vizită la Palatul Victoria nu plictiseşte pe nimeni. Dacă oamenii mari sunt tentaţi să se fotografieze cu angajaţii Guvernului României, cei mici sunt fascinaţi de sălile mari şi pline de poveşti. Aşadar, atracţii pentru toate gusturile într-unul din cele mai importante locuri ale Capitalei.

Palatul Victoria este locul în care se întâlnesc miniştri din Guvernul României şi iau cele mai importante decizii. Periodic, la Palatul Victoria se organizează Ziua Porţilor Deschise, moment în care puştii curioşi iau pentru câteva ore locul înalţilor demnitari. Iar reporterul emisiunii „Jurnal pentru copii”, Carla, a deschis porţile Guvernului şi a stat de vorbă chiar cu primul ministru al României, Victor Ponta.

Sursa:http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stiri/JURNAL+PENTRU+COPII+In+vizita+la+Palatul+Victoria+Victor+Ponta+F

Mai sunt copil uneori…

În prima zi de vară, m-am trezit după puținele, mult prea puținele clipe de somn, cu gândul că orice temeri mușcă din mine fără milă, oricâte sfâșieri  mi-au zvârcolit noaptea precedentă, e momentul  să îmi amintesc  să zâmbesc, oricât de timid!Ziua aceasta e fermecată, și trebuie să las lacrimile acolo, pe perna mea înflorată și să zâmbesc…

Parada gândurilor mele e  în căutare de taste, de litere, de  cuvinte …Aștern fără să clipesc câteva rânduri și le zâmbesc:

…am mers la grădiniță, am obținut statutul de ,,șoim al patriei”, am participat cu mare drag la serbări, mi-am purtat ghiozdanele pline de vise pe holurile școlii, am purtat mereu uniformă, am învățat , am luat atâtea  premii(!), am recitat, am cântat, am primit aplauze, am fost la concursuri, am adorat literatura, am scris tare multe compuneri, am furat cireșe, am înotat(dintotdeuna, parcă…), am plâns pentru note mici, m-am bucurat pentru notele mari, am avut prieteni( și azi îi am, în mare parte,  pe aceiași), am tremurat de frică înaintea oricărei teze, am mers în excursii, am fost pionier, am compus poezii, am urât matematica, am pierdut stilouri, am jucat bine sau prost fotbal, tenis, volei, șotronul, bis, v-ați ascunselea, țară-țară,  vrem ostași, fazan, am fost la bunici, am scris mereu în întregime toate temele de vacanță, am colecționat timbre și  poze cu artiști, am fost la cinematoraf(îmi amintesc cât de tare am plâns văzând ,,Tess d”Ubervilles”-cu Kety…hm….cam profund pentru vârsta mea de atunci…), m-am dat cu sania, am fost bombardată de băieți cu bulgări de zăpadă, mi-am dorit lucruri pe care părinții nu au vrut mereu să mi le cumpere, am citit cele mai minunate cărți din lume,  am completat oracole, am primit bilețele tainice  cu declarații de dragoste,  am ascultat muzică(știu și acum pe dinafară mii de versuri, muuulte, atât de multe  cântece), am căzut, mi-am julit genunchii, m-am certat cu Doru de multe ori(cred că ne-am și bătut), ne-am împăcat de tot atâtea ori(așa cum au făcut, desigur,  toți frații de pe pământul ăsta…), am ascultat teatru radiofonic, am crezut din suflet că cei mai bogați oameni din lume sunt vânzătorii(argumentam spunând că toată lumea le dă bani…), iar cei mai inteligenți oameni din lume sunt tipografii(argumentam spunând că ei știu să facă orice carte, cu orice tematică…), am primit haine noi de Paști… am avut atât de multe temeri, încât îmi amintesc cu exactitate  bătăile lor cumplite de inimă  și acum…am fost copil!!!

Zâmbesc din nou…o clipă.

Am fost copil…mai sunt și acum, uneori, adeseori, în sufletul meu, din tot sufletul meu, și nu voi înceta  niciodată, niciodată  să fiu!!

P.S.LA MULTI ANI TUTUROR COPIILOR CARE FAC PARTE DIN TIMPUL MEU!

LA MULTI ANI COPILULUI DIN SUFLETUL TUTUROR CELOR CARE NU UITA SA FIE COPII UNEORI!

http://georgianachiran.blogspot.ro/2011/06/mai-sunt-copil-uneori.html

Scrisoare către mine, Copilul – De Marcel Tolcea

Înainte de a-ți scrie, dragul meu Copil despre care bănuiesc că încă te ascunzi în mine, mă întreb cărui Copil mă adresez au acum.

Celui care, parafrazându-l Nichita Stănescu, aștepta să vadă lumea asemenea unui cosmonaut luna ascultând-o prin inima mamei, acolo, în „divinul lichid amniotic”?

Infantelui — adică acelei ființe care, în limba latină, înseamnă „cel care nu vorbește”, dar gângurește la umbra albă a sânului mamei? Copilului care a învățat să vorbească  o limbă senină cu, deopotrivă, gura, mâinile, ochii, stomacul și umbra tremurătoare?

Celui care, la 7 ani, a primit în dar cititul   de la o zână despre care părinții i-au spus că este o persoană obișnuită, de fapt o „Doamnă Învățătoare”?

Celui care a plâns la „Puiul”, „Singur pe lume”, „Cireșarii”, „După 20 de ani”, „Cișmigiu & Company”, „Elevul Dima dintr-a șaptea”, „Love Story”?

Celui care credea că lucrurile, plantele și animalele înțeleg absolut tot ce vorbim dar nu se exprimă fiindcă ne-am speria?

Celui care a visat să devină — în ordine cronologică — zmeu bun, cosmonaut, vânzător de înghețată,  scafandru, milițian/polițist, fotbalist, explorator, actor, medic, profesor?

Celui care a descoperit că suma dintre bucurie + bătăi accelerate ale inimii + un roi de fluturi în stomăcel = dragoste fără moarte?

Celui care credea că, în somn, oamenii sunt niște stele ce revin dimineața pe Pământ fără să își mai amintească nimic?

Sau celui care se roagă și acum, în fiece noapte, lui Dumnezeu, să nu îi piardă pe toți cei de mai sus din inima lui, așa, în fuga Vieții Repede Trecătoare? Fiindcă ea, Viața, chiar atunci, brusc, nu ar mai fi.

Ci doar s-ar părelnici.

http://marceltolcea.ro/scrisoare-copilului-din-mine/

Srisoare catre mine – Maria Călin, Copacul cu vise

Am fost copil sărac. Atât de sărac încât uneori, seara, trebuia să-mi împart felia de pâine în două, pentru a avea din ea și a doua zi dimineață. Aveam grijă să o ascund în fundul cuptorului de la sobă, ca nu cumva să mi-o fure Codița, pisica ce răbda și ea de foame alături de noi, și care era cam furăcioasă.
       
     Am fost copil sărac, cel mai fericit sărac din câți au existat pe lumea asta. Eram fericită pentru ca nu aveam termen de comparație. Trăiam în normalitatea unei mahalale în care toți erau săraci, în care nimeni nu plecase mai departe de râpa  ce despărțea strada de restul orașului, poate doar  câțiva vecini ce aveau servici, printre care și mama.
       
     Mama lucra la aprozar de dimineață până-n seară. Impropriu spus lucra. Se spetea cât e ziua de lungă încărcând și descărcând lăzi grele de legume și fructe. Câteodată mașina cu marfă trecea și pe strada noastră.Mama arunca din mers patru pere în grădinița c-un rând de porumb și unul de cartofi. Când le găseam, eram tare fericită, si mâncând încet nu încetam să mai caut, să văd care-i planta ce face pere.
       
    Tot încet am mâncat și primele felii din portocală, pe care a primit-o mama de la doamna Adelini, grecoaica căreia îi făcea curat o dată pe săptămână. În jurul mesei, patru copii așteptau nemișcați ca mama să desfacă „mărul” acela auriu, altfel de măr decât cel  care creștea uneori printre frunzele de cartofi. Nu uit gustul ei, nici faptul că am mestecat fiecare felie minute în șir pentru a nu se termina repede. Mama nu a mai avut portocală, a păstrat cojile din care a gustat și ea puțin, restul punându-le pe sobă, să miroasă frumos. Nu mai erau dimineața, mama zâmbind și-a dat cu părerea că le-o fi mâncat tot Codița furăcioasă. Eu țineam ascuns în pumn o bucățică mică de coajă, să mă pot lăuda pe stradă. Mi-a fost tare milă de copiii ce-o miroseau cu nesaț. Mare fiind, nu am putut niciodată să mănânc o portocală fără să dau mai întâi câteva unui copil.
       
    Tot din vremea aceea am învățat prima dată despre viață și moarte. Am stat lângă mama când a moșit-o pe Codița. Atunci am văzut că și pisicile plâng. Eram și înspăimântată, și mirată, și curioasă, văzând facerea lumii. Apoi pisica nu a mai plâns, am plâns doar eu în timp ce mama, ascunzându-și lacrimile îmi vorbea despre un curs firesc al lumii.Codița murise lăsând în urma ei patru gheme ce semănau cu ea.I-am dat mult timp de pomană jumătatea mea de felie de pâine pe care puneam un strat gros de marmeladă. Am mai plâns de atunci de multe ori după cei dragi, le-am dat de pomană și nu am încetat să ma uit după pisici, în speranța ca o voi regăsi pe Codița, așa îmi spusese mama, că orice suflet învie în viața de apoi.
        
     Primul magazin pe care l-am văzut a fost o autoservire, atunci când m-a luat mama să mă îmbrace pentru școală. Eram deja în altă lume, neîncetând să mă mir de câte existau fără ca eu să am habar. Am rămas nemișcată în fața vitrinei cu „mizeluri”. 
     
     Mama a cumpărat doar o jumătate de pâine și am plecat. Până am ajuns afară, am tot privit spre vitrină, mergând mai mult trasă de braț decât pășind. Acum, mare nu pot trece pe lângă vreun raion de preparate fără să mă opresc și fără să cumpăr. Găsesc eu un copil, un bătrân sau vreun amărât să i-le dau.
      
     Am fost și eu odată foarte nefericită, deși nu știam eu pe atunci să definesc sentimentul. În prima zi de școală, mama nu a putut să mă ducă pentru că trebuia să fie la servici, așa că am plecat de una singură spre necunoscut.
         
     Toți copii mergeau cu mămicile de mână, părând puțini mai siguri pe ei. Eu nu aveam de ce să mă țin, mă simțeam a nimănui, îmi era teamă și nu aveam cui spune, ba chiar credeam că mama nici nu mă iubește, dacă nu este lângă mine în ziua aceea atât de importantă.                 
      
      Mi s-a întărit convingerea la vreo doua zile, când am găsit-o pe mama măturând prin casă. M-am dus la ea, i-am spus că o iubesc și dacă mă iubește și ea, să mă ia de mână și să-mi spună. Nu m-a luat. Mi-a tras o mătură la fund, zicându-mi că numai de prostiile mele nu-i ardea ei după o zi de muncă și după dezordinea pe care am făcut-o noi prin casă. Eram convinsă clar că nu mă iubește, așa că m-am băgat în cămară să pot plânge fără să mă vadă nimeni. Săraca mama! Ea nu avea nevoie de gesturi, de cuvinte, ea spunea că ne iubește muncind pentru noi și la servici și acasă.
     
      Eu eram prea mică să înțeleg astea. Am căutat apoi o viață căldura unei mâini, am mai plâns de multe ori în cămară, fără să mai cer cuiva iubire, fără să-mi vadă cineva lacrimile. Mult mai târziu am înțeles că trebuie să oferi iubire, fără să aștepți ceva la schimb, fără să o cerșești, dar mai ales am învățat de la mama că cineva te poate iubi dincolo de cuvinte.
      
      Am fost un copil sărac. Acum, mare, sunt fericită că am crescut așa. Altfel nu aș fi mai fi fost eu, cea care se mulțumește cu puțin, cea care se bucură atunci când dăruiește o portocală, o pâine, o speranță, un zâmbet. Cea care iubește necondiționat atât un om cât și un animăluț, cea care, chiar dacă  are acum atâtea termene de comparație, nu încetează să se bucure de lucruri mărunte, dar mai ales… că este.

Labirintul cu oglinzi

Ați intrat vreo dată într-un labirint de oglinzi? Eu am intrat curioasă și-ncrezătoare, aruncându-i lui tata un zâmbet ghiduș peste umăr. Labirintul cu oglinzi era atracția zilei din orășelul copiilor. Nu credeam că niște simple bucăți de sticlă argintată, niște oglinzi convexe sau concave îmi vor putea marca atât de mult sufletul și viața. Drumul acela mi s-a părut cel mai lung din viata mea, cel mai plin de taine și spaime. Unde credeam ca este o trecere, acolo era de fapt un obstacol. Aș fi putut jura ca ăla era drumul bun, dar de fiecare data îmi dădeam seama că oglinda-obstacol îmi oprea calea. Nici pașii ce ma duceau înapoi nu mai aveau aceeași siguranță. Doamne, doar trecusem pe acolo… unde dispăruse oare drumul pe care venisem! Mă opream în fata oglinzilor ce-mi barau calea și tresăream speriata de imaginea Mariilor ce ma priveau multiplicate, înșiruite în fata mea, lateral, în spate.Oare care era cea adevărată? Cine o fi ființa asta care ba se lungește, ba se lățește? O mare spaima s-a instalat brusc în sufletul meu. Dacă nu o sa mai ies niciodată de acolo… dacă se plictisea tata să mă aștepte la ușă…și oare de ce oi fi mâncat inimioara de turtă dulce…aș fi putut sa o fac fărâmițele, să le las în urma mea, așa cum făcuse Hansel și Gretel…sigur aș fi găsit drumul înapoi, mai ales ca nu erau nici păsări care sa le mănânce. Când spaima, neputința m-au cuprins cu totul, m-am așezat în fund lângă una din oglinzi și am început să plâng, închizând ochii sa nu mai văd și lacrimi înmiite. Am tresărit îngrozită când am simțit o atingerea pe obraz. Am deschis cu teama ochii și am văzut cum zeci de mâini se întind spre mine, ajutându-mă să mă ridic.O mână caldă și prietenoasă m-a ajutat să ma ridic, un braț ocrotitor mi-a înconjurat umerii micuți, conducându-mă spre ieșirea salvatoare, acolo unde râzând mă aștepta tata.Chiar nu le înțelegeam motivul distracției la vederea figurii mele deznădăjduite, dar nu îmi mai pasa. Eram afară, eram eu, eram în siguranță,  jurând în gând să nu mai intru vreodată într-un labirint.Ce mare eroare.Eram copil și nu aveam de unde să știu de cate ori viața avea sa-mi fie un labirint cu oglinzi.
Multa vreme nu am putut să sufăr nici oglinzile, multă vreme am avut coșmaruri visând acel drum fără să știu unde găsesc o ieșire, așteptând în zadar ca o mână să se întindă salvator. De multe ori aveam să văd cum ceea ce era nu era defapt ceea ce părea. Nici eu nu eram ceea ce eram, nu mai exista trecut sau nu mai era asa drumul ce odată îmi era cunoscut. Am plâns tot mai rar de atunci, am plâns fără să mă mai vadă cineva ca nu cumva suferința mea să stârnească iar zâmbete, și tot de atunci știu că mereu va exista o mână caldă, o mână ce te va îndruma spre o ieșire salvatoare, unde te va aștepta un Tată zâmbind.

Maria Călin
Copacul cu vise

Srisoare catre mine, copilul – Stroe Maria

Ce te fâstâcii aşa, Stroişor?!

Îs în trecere, nu fă mare tărăboi!

Am venit olecuţă să-ţi las vorbă despre cât de dragă îmi eşti amu,  apoi iară plec pentru multe vremi. Nu mă vezi prea bine? Îs supărată, tare supărată, iară am pierdut la table, trei partide, pricepi ce tragedie?! Sigur că-mi pricepi toate înţepăturile astea din inimă, îs neschimbate de bătrâneţi. De năcaz am băut o gură de bere, d-aia mi-s obrajii bujorii, vezi ce semănăm încă? N-are niciun farmec berea asta de-o pot bea în cantităţi făr de interdicţii. N-am uitat niciuna din secundele alea în care după despărţiri de-o vară, mergeam cu mama şi tata în parcu ăl de lângă tren,  cu bere la halbă din care aveam voie doar mustăţi şi apă Aurora dulce, bulbucoasă în sticle verzi şi ţigănci cu fuste curcubee.

Nu, verile nu-mi mai sunt pe coclauri. Nu mai calc desculţă colbul încins, nu mai fur pepeni din bostănării nepăzite, nu mă mai perpelesc pe ţigle încinse, nu mai smântânesc ulcele în beciul cel întunecat, nu mai răpesc din coteneaţă ouă calde, nu-mi mai frâng braţele pe roata cu apă grea şi nici spinările pe hlujani verzi, nu mai aştern capcane pentru porumbei rătăcitori, nu mai primesc încălţări cumpărate de mama pe baza unui şiret cât mâna, nu mai înfăş mâţi în cărpe de pe războiul Bunei, nu mai snopesc în bătaie vrejuri de fasole uscată, nu mai adorm în colibe neacoperite pe paie aurii, nu mai împletesc coroniţe din flori nemuritoare mov  şi nici nu mai pândesc primele bobiţe de poamă coaptă, nu mă mai ascund în vişin să privesc viaţa din ceruri, nu mai dorm pe prispe cu broscuţe şi stele, nu mai ronţăi morcov din pământ şi nici castraveţi negru înţepători cu floare galbenă, nu mai amestec lut cu apă şi gunoi pentru cârpit  chilere vechi or înălţat acareturi noi, nu mai beu lapte cald din tas proaspăt spălat, nu mai am credinţa că groapa de gunoi ascunde comorile pământului ci doar ursuleţi din cauciuc murdar făr de mâini.

Nu, iernile nu le mai aştept cu geci fâşoase până-n podele, nu mai cutreier toate uliţele a colindă şi nici nu-mi mai atârnă buzunarele cu monede din care să-mi cumpăr remi scumpe. Nu-mi mai deger picioare ude la derdeluş şi nici nu mă mai topesc pe vatră încinsă, nu mai privesc plămădeli în covată şi nici nu mai miros a poale-n brâu.

Nu, primăvara nu mai sar garduri de grădiniţe să fur flori pentru biserică, nu mai îngân înger,  îngeraşul meu, nu mai împământesc bulbi de ceapă or rădăcini de varză cu tăruş de lemn, nu mai flutur boabe de porumb şi nu mai chem ploile.

Nu, toamna nu mai aştept 15 septembrie şi oraşul şi apoi iară mustăriile şi lesele de grâne   şi târâitul printre covoare de frunze. Nici oamenii nu-i mai calc cu bicicleta şi nici genunchii nu mi-i mai zdrobesc pe sub roţi de căruţe.

Ce mai fac atunci amu? Uneori mă răsfăţ cu apă dulce, bulbucoasă,  la pet mic, verde,  rebotezată Sprite or cu pâine mare scăldată-n zahăr.  Nu mă mai tem de ţigănci cu poale păuneşti ce mă pot fura de lângă mama taman în secunda în care am recuperat-o după multe absenţe. Amu la fiecare revedere îs atentă la firele ei albe tinere şi rămân cu doruri restante. Uneori îmi împletesc codiţe de care nu mai leg funde mari, apretate. Breton nu-mi tai niciodată. Citesc aproape la fel de mult ca-n alte vremi, dar făr de spectatori entuziaşti. Tot iubesc cuvintele mai mult decât pe oamenii de mi le inspiră, tot visez în poveşti. Uneori fac doar ce-mi place şi ascult doar ce vreau. Nu mai am în jurul meu zeci de prieteni pe care să-i disciplinez conform regulilor jocului. Uneori, am şansa câte unui om făr de reguli. Poţi să crezi ce minuni desăvârşesc amu, io aia tu care nici cruciuliţe pe etamină drepte nu făceam, nici pictură, nici muzică, nici sport, doar netalent? Când mi-i întuneric mă sprijin pe lumina ta, că tare am mai fost fericită şi habar n-am avut. Şi-ţi mulţumesc că nu te-am pierdut în verile şi iernile în care nu mai fu loc de nostalgii! Uneori îs fericită.

– La mulţi ani, copilă! Te tare iubesc, Măriucă!

Previous Older Entries