Cândva am fost prințesă, de Jacqueline Pascarl


“În Melbourne, în primăvara anului 1980, Jacqueline Pascarl, pe atunci o tânără încrezătoare, dar şi credulă, de doar 17 ani, făcea cunoştinţă cu Bahrin, un tânăr student la Arhitectură. Se îndrăgostesc, îşi fac planuri de căsătorie şi pleacă în ţara lui Bahrin, Terengganu, un sultanat al Malaysiei, bogat în petrol. Acolo, vor fi pregătiţi pentru o viaţă regală, el fiind un prinţ malaysian, iar ea devenind prinţesa Yasmin. Dar, imediat după căsătorie, lucrurile se schimbă în rău. În această poveste dramatică, Jacqueline Pascarl ne descrie cum soţul ei s-a transformat peste noapte într-un tiran, cum palatul în care locuia i-a devenit închisoare, până când, la 22 de ani a reuşit să se întoarcă împreună cu cei doi copii mici ai ei în Australia. Acolo, s-a luptat să obţină singură custodia copiilor. Dar, şapte ani mai târziu, prinţul se răzbună şi îi răpeşte pe copii. Drama personală de până atunci se transformă într-o ştire de răsunet internaţional, cu consecinţe grave.”

Atunci când un om decide să își spună povestea lumii întregi, el își deschide larg ușa sufletului, lăsând fiecare om să-i între nestingherit acolo, să-i analizeze viața, emoțiile, deciziile. E un act de curaj și într-o oarecare măsură de încredere.
Îmi doream de mult timp să aflu povestea lui Jacqueline Pascarl, scurta descriere a poveștii atrăgându-mi imediat atenția. Lumea descrisă de Jacqueline nu este una cunoscută multora dintre noi. Pentru mine este a doua carte care face referire la cultura musulmană pe care o citesc, și, la fel ca la prima, am citit anumite pasaje din carte cu un gol în stomac. Violența și brutalitatea bărbaților musulmani îndoctrinați, modul în care sunt tratate și văzute femeile acolo, supunerea lor față de bărbați și față de practicile barbare numite “tradiții”  și neputința financiară și legală de a putea pleca de lângă călăii lor îți creează o revoltă interioară de nedescris. 
Această poveste este una extrem de tristă. Încă de la primele relatări ale autoarei, legate de copilăria ei presărată cu abuzuri sexuale și lipsă de afecțiune din partea propriei mame, ai sentimentul că viața care urmează să ți se dezvăluie nu a fost una ușoară. Și nu a fost. Dar pe lângă faptul că este o poveste tristă, este și una care te inspiră, dacă se poate spune așa. Forța interioară de care a dat dovadă Jacqueline după toate traumele fizice și psihice pe care le-a îndurat de-a lungul anilor nu are cum să nu te miște.
Așa că vă recomand cu dragă inimă acest roman, această poveste de viață care trebuie și merită să fie aflată și împărtășită.

Cei interesați pot găsi cartea aici.

Câteva citate din carte:

“Nu am înțeles atunci că trecutul nu poate fi retrăit, că totul se schimbă și că mereu privim mai departe, la alte plăceri și către alte speranțe. Uneori, trecutul este îndulcit de trecerea timpului, dar această dulceață poate fi dureroasă precum un dinte cariat, întinând amintirile și sancționându-ne pentru naivitatea noastră.”

“Știu cum e să simți că inima ți se frânge, să te doară fizic dorința de a fi luat în brațe ori să tânjești după o îmbrățișare caldă, să îți dorești doar să dormi lângă altă ființă și să simți cum te încălzește cu corpul ei ori să îi simți suflarea, așteptând un sărut plin de dragoste.”

“Este ciudat că respectul de sine este atât de greu de atins și absența lui atât de greu de recunoscut, atunci când ți-au fost negate o vreme atât de îndelungată.”

“Mă întreb adesea câți oameni din lumea asta pot data cu exactitate momentul în care viața lor s-a schimbat irevocabil: distrusă, redefinită, necategorisibilă și pentru totdeauna ruptă de înțelegerea normală a semenilor lor.”

“Durerea nu se diminuase, dar învățasem să trăiesc cu ea, în cea mai mare parte a timpului. Parcă ai fi străpuns de un instrument gigantic de curățat mere, cu care ți s-ar fi extirpat o parte din suflet. Cutreier lumea cu o gaură imensă în suflet, acoperită de o membrană subțire de rezistentă. Am auzit că oamenii care au suferit o amputare au adesea amintirea membrului pierdut, simțindu-i prezența și având senzații-fantomă; poate că prin același lucru treceam și eu.”

“Gândindu-mă mai bine, cea mai importantă lecție pe care mă primit-o din toată această nebunie a ultimilor ani este să nu iau pe nimeni sau nimic drept garantat, mai ales în ceea ce-i privește pe copii. Al doilea esre să nu renunț niciodată.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: