Srisoare catre mine – Maria Călin, Copacul cu vise

Am fost copil sărac. Atât de sărac încât uneori, seara, trebuia să-mi împart felia de pâine în două, pentru a avea din ea și a doua zi dimineață. Aveam grijă să o ascund în fundul cuptorului de la sobă, ca nu cumva să mi-o fure Codița, pisica ce răbda și ea de foame alături de noi, și care era cam furăcioasă.
       
     Am fost copil sărac, cel mai fericit sărac din câți au existat pe lumea asta. Eram fericită pentru ca nu aveam termen de comparație. Trăiam în normalitatea unei mahalale în care toți erau săraci, în care nimeni nu plecase mai departe de râpa  ce despărțea strada de restul orașului, poate doar  câțiva vecini ce aveau servici, printre care și mama.
       
     Mama lucra la aprozar de dimineață până-n seară. Impropriu spus lucra. Se spetea cât e ziua de lungă încărcând și descărcând lăzi grele de legume și fructe. Câteodată mașina cu marfă trecea și pe strada noastră.Mama arunca din mers patru pere în grădinița c-un rând de porumb și unul de cartofi. Când le găseam, eram tare fericită, si mâncând încet nu încetam să mai caut, să văd care-i planta ce face pere.
       
    Tot încet am mâncat și primele felii din portocală, pe care a primit-o mama de la doamna Adelini, grecoaica căreia îi făcea curat o dată pe săptămână. În jurul mesei, patru copii așteptau nemișcați ca mama să desfacă „mărul” acela auriu, altfel de măr decât cel  care creștea uneori printre frunzele de cartofi. Nu uit gustul ei, nici faptul că am mestecat fiecare felie minute în șir pentru a nu se termina repede. Mama nu a mai avut portocală, a păstrat cojile din care a gustat și ea puțin, restul punându-le pe sobă, să miroasă frumos. Nu mai erau dimineața, mama zâmbind și-a dat cu părerea că le-o fi mâncat tot Codița furăcioasă. Eu țineam ascuns în pumn o bucățică mică de coajă, să mă pot lăuda pe stradă. Mi-a fost tare milă de copiii ce-o miroseau cu nesaț. Mare fiind, nu am putut niciodată să mănânc o portocală fără să dau mai întâi câteva unui copil.
       
    Tot din vremea aceea am învățat prima dată despre viață și moarte. Am stat lângă mama când a moșit-o pe Codița. Atunci am văzut că și pisicile plâng. Eram și înspăimântată, și mirată, și curioasă, văzând facerea lumii. Apoi pisica nu a mai plâns, am plâns doar eu în timp ce mama, ascunzându-și lacrimile îmi vorbea despre un curs firesc al lumii.Codița murise lăsând în urma ei patru gheme ce semănau cu ea.I-am dat mult timp de pomană jumătatea mea de felie de pâine pe care puneam un strat gros de marmeladă. Am mai plâns de atunci de multe ori după cei dragi, le-am dat de pomană și nu am încetat să ma uit după pisici, în speranța ca o voi regăsi pe Codița, așa îmi spusese mama, că orice suflet învie în viața de apoi.
        
     Primul magazin pe care l-am văzut a fost o autoservire, atunci când m-a luat mama să mă îmbrace pentru școală. Eram deja în altă lume, neîncetând să mă mir de câte existau fără ca eu să am habar. Am rămas nemișcată în fața vitrinei cu „mizeluri”. 
     
     Mama a cumpărat doar o jumătate de pâine și am plecat. Până am ajuns afară, am tot privit spre vitrină, mergând mai mult trasă de braț decât pășind. Acum, mare nu pot trece pe lângă vreun raion de preparate fără să mă opresc și fără să cumpăr. Găsesc eu un copil, un bătrân sau vreun amărât să i-le dau.
      
     Am fost și eu odată foarte nefericită, deși nu știam eu pe atunci să definesc sentimentul. În prima zi de școală, mama nu a putut să mă ducă pentru că trebuia să fie la servici, așa că am plecat de una singură spre necunoscut.
         
     Toți copii mergeau cu mămicile de mână, părând puțini mai siguri pe ei. Eu nu aveam de ce să mă țin, mă simțeam a nimănui, îmi era teamă și nu aveam cui spune, ba chiar credeam că mama nici nu mă iubește, dacă nu este lângă mine în ziua aceea atât de importantă.                 
      
      Mi s-a întărit convingerea la vreo doua zile, când am găsit-o pe mama măturând prin casă. M-am dus la ea, i-am spus că o iubesc și dacă mă iubește și ea, să mă ia de mână și să-mi spună. Nu m-a luat. Mi-a tras o mătură la fund, zicându-mi că numai de prostiile mele nu-i ardea ei după o zi de muncă și după dezordinea pe care am făcut-o noi prin casă. Eram convinsă clar că nu mă iubește, așa că m-am băgat în cămară să pot plânge fără să mă vadă nimeni. Săraca mama! Ea nu avea nevoie de gesturi, de cuvinte, ea spunea că ne iubește muncind pentru noi și la servici și acasă.
     
      Eu eram prea mică să înțeleg astea. Am căutat apoi o viață căldura unei mâini, am mai plâns de multe ori în cămară, fără să mai cer cuiva iubire, fără să-mi vadă cineva lacrimile. Mult mai târziu am înțeles că trebuie să oferi iubire, fără să aștepți ceva la schimb, fără să o cerșești, dar mai ales am învățat de la mama că cineva te poate iubi dincolo de cuvinte.
      
      Am fost un copil sărac. Acum, mare, sunt fericită că am crescut așa. Altfel nu aș fi mai fi fost eu, cea care se mulțumește cu puțin, cea care se bucură atunci când dăruiește o portocală, o pâine, o speranță, un zâmbet. Cea care iubește necondiționat atât un om cât și un animăluț, cea care, chiar dacă  are acum atâtea termene de comparație, nu încetează să se bucure de lucruri mărunte, dar mai ales… că este.

Labirintul cu oglinzi

Ați intrat vreo dată într-un labirint de oglinzi? Eu am intrat curioasă și-ncrezătoare, aruncându-i lui tata un zâmbet ghiduș peste umăr. Labirintul cu oglinzi era atracția zilei din orășelul copiilor. Nu credeam că niște simple bucăți de sticlă argintată, niște oglinzi convexe sau concave îmi vor putea marca atât de mult sufletul și viața. Drumul acela mi s-a părut cel mai lung din viata mea, cel mai plin de taine și spaime. Unde credeam ca este o trecere, acolo era de fapt un obstacol. Aș fi putut jura ca ăla era drumul bun, dar de fiecare data îmi dădeam seama că oglinda-obstacol îmi oprea calea. Nici pașii ce ma duceau înapoi nu mai aveau aceeași siguranță. Doamne, doar trecusem pe acolo… unde dispăruse oare drumul pe care venisem! Mă opream în fata oglinzilor ce-mi barau calea și tresăream speriata de imaginea Mariilor ce ma priveau multiplicate, înșiruite în fata mea, lateral, în spate.Oare care era cea adevărată? Cine o fi ființa asta care ba se lungește, ba se lățește? O mare spaima s-a instalat brusc în sufletul meu. Dacă nu o sa mai ies niciodată de acolo… dacă se plictisea tata să mă aștepte la ușă…și oare de ce oi fi mâncat inimioara de turtă dulce…aș fi putut sa o fac fărâmițele, să le las în urma mea, așa cum făcuse Hansel și Gretel…sigur aș fi găsit drumul înapoi, mai ales ca nu erau nici păsări care sa le mănânce. Când spaima, neputința m-au cuprins cu totul, m-am așezat în fund lângă una din oglinzi și am început să plâng, închizând ochii sa nu mai văd și lacrimi înmiite. Am tresărit îngrozită când am simțit o atingerea pe obraz. Am deschis cu teama ochii și am văzut cum zeci de mâini se întind spre mine, ajutându-mă să mă ridic.O mână caldă și prietenoasă m-a ajutat să ma ridic, un braț ocrotitor mi-a înconjurat umerii micuți, conducându-mă spre ieșirea salvatoare, acolo unde râzând mă aștepta tata.Chiar nu le înțelegeam motivul distracției la vederea figurii mele deznădăjduite, dar nu îmi mai pasa. Eram afară, eram eu, eram în siguranță,  jurând în gând să nu mai intru vreodată într-un labirint.Ce mare eroare.Eram copil și nu aveam de unde să știu de cate ori viața avea sa-mi fie un labirint cu oglinzi.
Multa vreme nu am putut să sufăr nici oglinzile, multă vreme am avut coșmaruri visând acel drum fără să știu unde găsesc o ieșire, așteptând în zadar ca o mână să se întindă salvator. De multe ori aveam să văd cum ceea ce era nu era defapt ceea ce părea. Nici eu nu eram ceea ce eram, nu mai exista trecut sau nu mai era asa drumul ce odată îmi era cunoscut. Am plâns tot mai rar de atunci, am plâns fără să mă mai vadă cineva ca nu cumva suferința mea să stârnească iar zâmbete, și tot de atunci știu că mereu va exista o mână caldă, o mână ce te va îndruma spre o ieșire salvatoare, unde te va aștepta un Tată zâmbind.

Maria Călin
Copacul cu vise

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: