Scrisoare cu căţei – către mine copilul

Eram mic, mic de tot, la ţară, unde altundeva… Aveam doi verişori mai mari şi puşi pe joacă toată ziua şi care mă zgândăreau şi pe mine cu orice ocazie. Eu eram mai mic, un pic mai răsfăţat şi un pic morocănos şi zgârcit. Dacă mama ne făcea cartofi prăjiţi eu mâncam jumătate, iar ei doi împărţeau cealaltă jumătate. Unuia dintre ei i-am dat într-o zi cu ciocanul în cap pentru că mă enervasem. Pur şi simplu, era să-l omor săracul.
Dar ei mă învăţau în fiecare zi să fiu mai bun, mai deschis, mai copil. Am construit împreună cu ei aşa-zisul „Atelier”. Vaaai, atelierul nostru ce minunat era. Era un depozit de arme de fapt, undeva în spatele casei. Acolo aveam arcuri, suliţe şi măciuci făcute toate din copacii de prin zăvoi pe care îi tăiam şi îi şlefuiam până ce ajungeau armă. Aveam şi nunceag aşa cum vedeam în anii 90 la televizor că poartă nenea Bruce Lee. Aşa, înarmaţi până în dinţi, mergeam la gârlă, ne ocupam posturile şi stăteam ascunşi prin zăvoaie ca să prindem vreun hoţ (auzisem noi că în comună se fură, iar nouă ne furau porumbul de fiert) sau măcar vreun iepuraş. În zadar stăteam ascunşi cu orele pe pământ prin frunzişul des şi fluieram tot felul de semnale de avertizare. Totuşi, ţin minte că o dată, am rămas toţi trei cu gura căscată: în zare vedeam de departe o căprioară. Parcă teleenciclopedia coborâse şi pe uliţele noastre olteneşti, aşa feţe mirate aveam. Am stat în stare de şoc puţin după care ne-am dat seama că e şansa noastră de a face o ispravă.
Am strigat la căţeii noştri devotaţi semnalul cunoscut: Loriiii, Ţucaaaa pe ei!!! Moment în care au ţâşnit către căprioară. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, chiar nu mai ştiu decât că a scăpat sărmana căprioară de furia micilor barbari şi a micilor căţei ce făceau pe ogarii englezeşti. Lori şi Ţuca erau căţeii noştri cu care ne născuserăm în curte şi pe care i-am călărit încă de când eram bebeluşi. Romulus, Antoniu şi Ovidiu, adică noi trei, călare pe Lori şi Ţuca, am trecut prin copilărie cu o viteză uimitoare. Ce viteză poate da timpului un căţel sau doi. Atunci când Lori s-a îmbolnăvit sau a fost otrăvit-o am adus-o în casă, lângă foc şi am oblojit-o cu toată familia cu leacuri de toate felurile: ţuică fiartă, lapte călduţ, învelită în păturici moi. Am salvat-o, şi cred că e unul din episoadele care m-a făcut să fiu un copil mai bun, mai iubitor puţin. Lori şi Ţuca erau mereu acolo. Chiar dacă era soare, chiar dacă era zăpada până la brâu sau mocirle de nămol în ploaie, dacă vreunul dintre noi, cei trei comandanţi strigam: Loriii, Ţucaaaa, PE EI!!! se sculau din orice unghere ale curţii şi alergau negreşit către grădină şi verificau orice intrus. Iepuraş mâncând la varză, pisoi la plimbare sau alt căţel picat aiurea… erau imediat alungaţi. Lori şi Ţuca au dispărut nici nu ştiu cum, chiar nu ţin minte moartea lor, dar sunt sigur că s-au dus o dată cu copilăria mea. Căţeluşele alea minunate nu m-ar fi lăsat să trăiesc o clipă de copilărie fără să îmi fie alături.
Aşa că tu, copile drag, ai grijă de toate micile vietăţi pe care le întâlneşti (mai ales de oameni) şi bucură-te de ele, pentru că în curând, mai curând decât crezi, îţi va fi dor de văcuţa de la ţară pe care o mulgea mamaie şi îţi dădea lapte călduţ din găletuşă, de căţeii tăi cei bravi, de copiii cu care vânai împreună sau de simpla ta copilărie care găsea o bucurie în fiece prostioară…
Ovidiu Stoica
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: